Cei mai mulți oameni pe lumea asta au fost crescuți de părinți bine-intenționați, care și-au îndeplinit mai mult sau mai puțin obligațiile părintești, furnizând cele necesare pentru creșterea copiilor. Să te trezești dis-de-dimineață și să muncești pentru copiii tăi, este o formă de iubire, este datorie, este instinct? Nu știu.

Când nu știu, mă întorc către lumea vie. La animale văd același lucru: că părinții pleacă și vânează pentru a-și hrăni puii. Puii sunt hrăniți, toaletați, învățați să zboare, să vâneze, după nevoie. Apoi sunt lăsați liberi, să-și trăiască viața, cum or putea. Primesc și o formă de iubire puii, pe lângă cele necesare vieții?

În anii `50, psihologul Harry Harlow a făcut în premieră niște experimente cu pui de maimuță, care au fundamentat știința iubirii și a atașamentului nu numai la maimuțe, ci și la om. S-a dovedit că nevoia de atașament, securitate și afecțiune nu este secundară nevoilor fiziologice (hrănirii), ci este o nevoie la fel de primară, de-sine-stătătoare.

Experimentul a fost așa: la câteva ore de la naștere, puii de maimuță au fost separați de mamă și „dați în adopție” unor surogate de mamă făcute din sârmă, purtătoare de biberoane cu lapte, dintre care jumătate erau îmbrăcate în blană, jumătate, metalice și reci. Puii de maimuță s-au așezat de preferință pe „mamele” îmblănite, petrecându-și cea mai mare parte din timp agățați de ele, chiar dacă mai dădeau câte o tură sau se întindeau ca să sugă din biberoanele mai pline ale mamelor reci, de sârmă.

Văzând acestea, Harry Harlow a mers un pic mai departe și nu le-a mai permis puilor să aleagă. Unii aveau acces doar la „mame” îmblănite, alții, doar la „mame” din sârmă. Toți au băut lapte în mod egal și au crescut fizic la fel de mari și de sănătoși. Apoi, Harlow a introdus în scenă pericolul: un urs de jucărie care bătea toba și făcea un zgomot asurzitor.

Atunci, puii care aveau parte de „mame” calde, îmblănite, se aruncau în „brațele” lor, folosindu-le ca pe o „bază psihologică de operații”, ceea ce le permitea să rămână curioși, jucăuși și îndrăzneți față de sursa zgomotului, după ce spaima inițială s-a diminuat.

Ceilalți, dimpotrivă, nu s-au retras spre „mamele” lor de fier pentru reglare emoțională, ci s-au comportat aruncându-se pe jos, ciupindu-se, smulgându-și blana, legănându-se înainte și înapoi, urlând terorizați.

Știm cu ce seamănă, nu? Cu semnele de deprivare la copiii si la bolnavii mintal din instituții. Și René Spitz (1945) a arătat efectele hospitalismului asupra copiilor instituționalizați, foarte corect îngrijiți, dar complet deprivați emoțional, care se îmbolnăveau și mureau subit, în mod inexplicabil. Nevoile emoționale ale puilor de animale sunt mai rudimentare (reglare), puiul de om are nevoie, pe lângă reglare, să fie ajutat să devină o persoană, să fie cunoscut, acceptat și iubit ca persoana care este.

Revenind: este de ajuns să presupunem, să deducem logic din acțiunile părinților noștri, că am fost iubiți? Cred că este de ajuns cât pentru a transmite și noi, copiilor noștri, aceeași iubire „tehnică” (J. Webb), lângă un partener conjugal față de care, în mod predominant, ne îndeplinim obligațiile.

Dar ce mai vrei? A te simți iubit înseamnă că părintele nu furnizează doar cu rolul lui de părinte pentru rolul tău de copil. Adică, „indiferent cine-oi fi, ești al meu și îmi fac datoria”. Părintele se întreabă: cine este această persoană care a ieșit din mine, dar nu sunt eu? Este interesat să te cunoască și în același timp să te ajute să te cunoști, să te audă și în același timp să te facă să îți ascuți auzul ca să te auzi, să te vadă și în același timp să te învețe să te scrutezi în interior, să îți acorde și în același timp să te învețe să îți acorzi o atenție reală, profundă. Cam asta ar însemna să te simți iubit.

Mulți părinți confundă datoria cu iubirea și apoi se așteaptă să primească iubire de la copiii lor deveniți adulți, dar copiii lor nu știu nici ei cum e asta și, în cel mai fericit caz, le vor acorda recunoștință. Și unii și alții se simt invariabil dezamăgiți și păcăliți că viața e doar atât și nu prea-și arată sensul.

„Oamenii vor uita ce ai zis, ce ai făcut, dar nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă” (Maya Angelou).

De ce vorbesc despre părinți și copii în „Sfântă Zi de Duminica Sfântului Valentin”? Pentru că relațiile dintre părinți și copii sunt tiparnița în care se alege matrița pentru relațiile noastre adulte.

Da, e prea puțină iubire într-o lume a narcisismului, cu tot ce derivă din el – nevoie de imagine, putere, control, profit – și asta stă la baza celor mai multe suferințe și tulburări.

Sursa relatării despre experimentul lui Harlow: