Motto: „Mulți părinți ar face orice pentru copiii lor, mai puțin să îi lase să fie ei înșiși.” Bansky

Uneori, copiii strigă către noi într-o limbă necunoscută, limba simptomului (cu sens), dar nu sunt auziți.

De regulă, diagnosticul se pune pe baza observației clinice, anamezei și a unor teste psihologice. Când copilul nu cooperează, diagnosticul este pus pe baza relatărilor familiei/reprezentanților legali ai copiilor.

Unul dintre copiii cu care am lucrat, diagnosticat cu ADHD, era sub tratament medicamentos deja de câțiva ani. Copilul avea tulburări de comportament, un semnal de alarmă că în mediul de viață se întâmplă lucruri care nu favorizează creșterea lui sănătoasă. De cele mai multe ori, tulburările de comportament spun ceva despre mediu, nu despre copil.

„Nu reușește să se concentreze la ore, să stea în bancă până la pauză (nici măcar nu-și propunea), face tot felul de bufonerii la școală, creează mici și mari scandaluri ca să aibă ocazia să dea în câte cineva” etc….

Când a început terapia prin joc, s-a dezlănțuit iadul: păpuși cu capetele mâncate, animale de pluș sfâșiate, figurine dezmembrate, catastrofă, război total….

Copilul nu povestea deloc lucruri concrete, amintiri, nimic „din realitate” nu părea să-l intereseze. Tot ce voia era să pună în scenă distrugerea. Pentru început, a putut să facă asta, apoi i-am explicat diferența dintre a face și a spune, astfel încât scenele „mai dure” doar să le povestească.

Nu este o prezentare de caz, ci o ocazie de a ajunge la întrebarea: cum să se poată concentra un copil la teme, să se comporte adecvat la școală, să-și poată organiza activitatea, când în spatele minții lui permanent se duc războaie teribile, Răul cel Mare distruge și scufundă universuri? Nu e o prăpastie cam mare între realitatea lui subiectivă și realitatea noastră obiectivă cu cerințele ei?

Suntem noi, adulții, interesați și de realitatea subiectivă a copilului? Sau suntem interesați mai mult de semnele obiective ale tulburării, să deschidem cartea de diagnostice și să-i dăm un medicament? Sigur că există situații în care este necesar să se diagnosticheze și să se prescrie tratament, dar nu despre aceste cazuri e vorba aici.

Viziunea aceasta tehnică asupra vieții psihice ignoră cauzele emoționale dovedite ale bolilor și totodată legătura copilului cu mediul lui de viață.

Copilul este o unitate cu mediul lui familial, școlar, socio-cultural și astfel, e obligat să se adapteze la acest mediu, uneori prin simptome și tulburări. El nu are capacitatea să conștientizeze și să verbalizeze ceea ce nu-i face bine, mai ales proiecțiile propriilor părinți.

Și atunci, dacă mediul e tulburat, copilul cum ar putea să fie?

De multe ori, el este țap ispășitor, îl ducem la medic, primește medicamente, iar mediul familial și școlar rămân fix ca înainte.

Medicamentele echilibrează chimia creierului și ajută într-o situație în care cauzalitatea organică sau urgența sunt criterii importante, dar nu construiesc o persoană conștientă de sine și asumată, iar pe termen lung pot face pagube colaterale (dependență, efecte secundare).

Și psihoterapia modifică funcționarea creierului (arată studiile ultimelor trei decenii), prin cuvinte care numesc experiența copilului și creează noi căi sau conexiuni de la o emisferă la alta, de la zonele mai arhaice sau emoționale ale creierului la cele mai evoluate. Nu imediat, însă atunci când psihoterapia modifică dinamica internă și nu numai comportamentul, aceasta este o achiziție de durată sau chiar pentru întreaga viață.

Uneori ne comportăm cu copiii ca și cu propriul corp: s-a îmbolnăvit, n-are nicio legătură cu mine, cineva o să-l facă bine. Simptomul este o creație personală, o încercare ingenioasă de adaptare, el merită respect și atenție, pentru că prin el se exprimă uneori adevărul profund din noi.

În concluzie, atunci când dau semne de tulburare, copiii au nevoie de psihoterapie, să se joace, să deseneze, să vorbească despre ceea ce au pe suflet, să se exprime cum pot ei, indiferent dacă primesc tratament medicamentos sau nu. Terapia poate scurta durata de administrare a tratamentului.

Și părinții au nevoie de psihoterapie sau măcar de consiliere, atunci când copilul „face probleme”, pentru că este vorba și despre ei. Pentru că vindecarea începe prin a ne accepta vulnerabilitatea.