ROMEO ȘI JULIETA

Întotdeauna m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat cu Romeo și Julieta dacă ar fi trăit. Dacă soarta nu le-ar fi fost împotrivă și lumea i-ar fi primit cu pocnituri din degete și chiuituri.

Fericiți până la adânci bătrâneți? Puțin probabil, asta e din basme.

Uneori, relațiile începute în adolescență, ca prime relații urmând matricile relaționale din familie, sunt bazate pe fantasmă: idealizare, fuziune, suflete pereche, iubire eternă. Uneori sunt însoțite și de un sentiment de familiar sau… chiar familial, incestuos.

Idealizarea partenerului și implicit a propriei persoane, a relației, nu poate ține mult pentru că este contrazisă de realitate. După idealizare, în mod necesar vine dezidealizarea sau chiar devalorizarea.

În relațiile preponderent fuzionale, nu există doi indivizi separați, ci un fel de siamezi la nivel psihic. Mitul androginului întruchipează principiul masculin și pe cel feminin îngemănate sub forma unui singur trup din bărbat și femeie, stând spate în spate, complet sudați. Astfel, cei doi se văd unul pe celălalt tot atât de bine cum ți-ai putea vedea propria ceafă.

Prea aproape de copilărie, relațiile adolescentine sunt impregnate în tot ceea ce aducem din familia de origine. Ele sunt scena pe care proiectăm toate conflictele și deficitele cu care am ieșit din copilărie, toate patternurile relaționale căpătate în familie, cu părinții și frații noștri. Simțim că ne știm dintotdeauna, că parcă am fi – sau am deveni – rude cu partenerul și de aici, un sentiment de interzis și o oarecare inhibiție, adică incestuos la nivel psihic.

Și, deși vrem să semănăm cu adulții, de multe ori ne jucăm cu partenerul de-a mama și de-a tata sau, și mai și, de-a mama și copilul – iar aici nu este loc pentru dorință.

Dar dacă totuși Romeo și Julieta ar fi devenit părinți? Ar fi avut copilul loc în cuplul montagne russe al părinților? Sau poate Julieta ar fi făcut cuplu cu copilul, lăsându-l pe Romeo pe dinafară.

Revenind: în adolescență trăim mai mult după poveștile pe care ni le spunem după ce ni le-au spus alții, decât după realități evidente. Încă nu ne-am obișnuit cu viața și cu noi înșine, nu știm să comunicăm, nu știm să (ne) iubim, să cerem, să primim, să refuzăm, să oferim, chiar să pierdem.

La școală nu ne învață așa ceva. Tot ce știm, știm de acasă, dar nu atât din ce ne-au învățat explicit, cât din concluziile implicite pe care le-am tras din fiecare interacțiune cu ai noștri și din relația lor de cuplu.

Pe vremuri – nu chiar așa îndepărtate – relațiile se legau după zestrea materială pe care mirii o aveau de la părinți și nimeni nu se gândea pe atunci la zestrea emoțională pe care ei o aduceau în cuplu. Ce scoatem din lada de zestre emoțională? Câteodată, nevoi fuzionale, nevoi de dependență, spaime de abandon, de respingere, răni narcisice și multe, multe altele.

Iubirea fuzională nu are alt leac decât separarea. Dar separarea nu înseamnă întotdeauna ruperea relației. Înseamnă a-ți revendica limitele personale, creând astfel spațiu intern pentru sine și pentru celălalt, pentru aici și acum.

Ieșirea din fuziune este poate printre cele mai dificile și dureroase realizări ale omului.